Nu obisnuiesc sa apelez prea des la acest tip de concediu, in primul rand pentru ca foarte rar ma imbolnavesc incat sa fie nevoie de asa ceva, si in al doilea rand pentru ca urasc cu pasiune toata birocratia si “plimbarea placuta” dupa adeverinta de salariat.
Pentru ca acum ,conform normelor legale,te-ai imbolnavit, iar pentru a ti se elibera concediul medical ai nevoie de adeverinta de la institutia angajatoare pe care sa fie trecuta aceeasi zi ca si pe concediul medical, obligatoriu, altfel nu primesti mai mult decat o usa in nas! Nu conteaza febra de 40 de grade, daca doresti concediul medical, ai nevoie de adeverinta. Din pacate sunt si situatii pe care oricat de mult as dori sa le evit nu se poate .
Cam asa s-a intamplat si luna trecuta ,cand invinsa de un virus mutant probabil ,am fost silita la 5 zile de concediu medical si repaus. Pana aici nimic special nu-i asa? Stiam ca se plateste 75%,asta mi-a spus medicul deci ma asteptam la urmatorul salariu sa iau ceva mai putin bani .Dupa calculele mele nu era o suma semnificativa. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ ,am avut surpriza ca suma retinuta sa fie cu totul alta decat cea calculata de mine. Drept urmare, am mers la departamentul de resurse umane pentru a mi se explica situatia gandindu-ma la tot felul de erori de sistem, care mai de care !
In aceste cazuri calculul salariilor se face plecand de la o formula complicata in care intra inclusiv salariile din ultimele sase luni conform serviciului de externalizare salarizare. Foarte amabile persoanele de la HR, explicandu-le situatia si verificand ulterior sistemul informatic, mi-au demonstrat exact calculul salariului si de ce exista o diferenta atat de mare. Spre mare mea surprindere, calculul facut de ele era gresit avand in vedere ca nu considerasera si bonusurile din ultimele luni. Noroc chior sau perseverenta?
Ticălosul care nu te-a ucis
Acum câteva zile mi-a căzut în mână o carte de Amélie Nothomb – o scriitoare din Belgia de care auzisem din întâmplare cu câţiva ani în urmă când o colegă ne povestea despre “Antichrista”. Povestea din “Antichrista” nu mi s-a părut deloc interesantă (implicit nici scriitoarea), însă acum citesc “Igiena asasinului” de aceeaşi autoare şi am rămas plăcut surprinsă. Nu o să fac o recenzie pentru că o să transcriu un citat şi dacă aş mai scrie eu ceva ar fi de prisos.
“- Cum? Doar nu sunteţi feminist!?
- Feminist, eu? Urăsc femeile mai rău decât pe barbaţi.
- De ce?
- Din nenumărate motive. În primul rând, pentru că sunt urâte: ai văzut dumneata ceva mai urât decât o femeie? Îţi inchipui cum ar fi să ai sâni, coapse, ca să nu mai vorbesc de tot restul? Apoi, urăsc femeile aşa cum urăsc toate victimele. O rasă cum nu se poate mai spurcată, victimele astea. Dacă am extermina-o complet, poate că am am avea în sfârşit linişte, iar victimele ar avea şi ele în sfârşit ce-şi doresc, şi anume martiriul. Femeile sunt nişte victim deosebit de pernicioase întrucât îşi cad victime mai cu seamă lor înşile, adică celorlalte femei. Dacă vrei să cunoşti drojdia sentimentelor omeneşti , cercetează sentimentele pe care le nutresc femeile unele faţă de altele: ai să te înfiori de scârbă văzând atâta ipocrizie, gelozie, răutate şi josnicie. Nicidecând n-ai să vezi două femei bătându-se sănătos, cu pumnii, sau măcar trimiţându-şi o ploaie zdravănă de înjurături: la ele au câştig de cauză loviturile viclene, frazele mârşave care dor mult mai rău decât o directă la maxilar. O să-mi spui că nu-i ceva nou, că aşa-i universul feminin încă de la Adam şi Eva. Eu, unul, zic că soarta femeii n-a fost niciodata mai rea ca acum – din vina lor, aici suntem de accord, dar ce importanţă mai are? Condiţia femeii a devenit teatrul celor mai scârbavnice rele-credinţe.
- Tot n-aţi explicat nimic.
- Să luăm situaţia cum era înainte: femeia îi este inferioară bărbatului, se înţelege de la sine, ajunge să vezi cât de urâtă e. Pe vremuri, nici urmă de rea-credinţă: nu-i ascundeam inferioritatea şi o tratam ca atare. Astăzi te apucă greaţa: femeia îi este tot inferioară bărbatului – e tot aşa de urâtă -, dar o îmbrobodim cum că ar fi egală cu el. Proastă cum e, crede bineînţeles. Admiră deci reaua-credinţă a sistemului: să faci să creadă o sclavă urâtă, netoată, rea şi lipsită de farmec că pleacă din start cu aceleaşi şanse ca şi seniorul ei. ”
Nu cred în superioritatea bărbatului şi nici nu sunt feministă, aşa că nu am ales citatul ăsta pentru subiectul lui ci pentru modalitatea în care este descrisă natura unei fiinţe – logic, firesc şi franc. Nu m-aş fi aşteptat ca o femeie să scrie astfel despre propria “rasă”, însă oricum la un moment dat se pare că o femeie îi dă peste nas domnului misogin mai sus citat (asta era de aşteptat, nu?).
“- Cum? Doar nu sunteţi feminist!?
- Feminist, eu? Urăsc femeile mai rău decât pe barbaţi.
- De ce?
- Din nenumărate motive. În primul rând, pentru că sunt urâte: ai văzut dumneata ceva mai urât decât o femeie? Îţi inchipui cum ar fi să ai sâni, coapse, ca să nu mai vorbesc de tot restul? Apoi, urăsc femeile aşa cum urăsc toate victimele. O rasă cum nu se poate mai spurcată, victimele astea. Dacă am extermina-o complet, poate că am am avea în sfârşit linişte, iar victimele ar avea şi ele în sfârşit ce-şi doresc, şi anume martiriul. Femeile sunt nişte victim deosebit de pernicioase întrucât îşi cad victime mai cu seamă lor înşile, adică celorlalte femei. Dacă vrei să cunoşti drojdia sentimentelor omeneşti , cercetează sentimentele pe care le nutresc femeile unele faţă de altele: ai să te înfiori de scârbă văzând atâta ipocrizie, gelozie, răutate şi josnicie. Nicidecând n-ai să vezi două femei bătându-se sănătos, cu pumnii, sau măcar trimiţându-şi o ploaie zdravănă de înjurături: la ele au câştig de cauză loviturile viclene, frazele mârşave care dor mult mai rău decât o directă la maxilar. O să-mi spui că nu-i ceva nou, că aşa-i universul feminin încă de la Adam şi Eva. Eu, unul, zic că soarta femeii n-a fost niciodata mai rea ca acum – din vina lor, aici suntem de accord, dar ce importanţă mai are? Condiţia femeii a devenit teatrul celor mai scârbavnice rele-credinţe.
- Tot n-aţi explicat nimic.
- Să luăm situaţia cum era înainte: femeia îi este inferioară bărbatului, se înţelege de la sine, ajunge să vezi cât de urâtă e. Pe vremuri, nici urmă de rea-credinţă: nu-i ascundeam inferioritatea şi o tratam ca atare. Astăzi te apucă greaţa: femeia îi este tot inferioară bărbatului – e tot aşa de urâtă -, dar o îmbrobodim cum că ar fi egală cu el. Proastă cum e, crede bineînţeles. Admiră deci reaua-credinţă a sistemului: să faci să creadă o sclavă urâtă, netoată, rea şi lipsită de farmec că pleacă din start cu aceleaşi şanse ca şi seniorul ei. ”
Nu cred în superioritatea bărbatului şi nici nu sunt feministă, aşa că nu am ales citatul ăsta pentru subiectul lui ci pentru modalitatea în care este descrisă natura unei fiinţe – logic, firesc şi franc. Nu m-aş fi aşteptat ca o femeie să scrie astfel despre propria “rasă”, însă oricum la un moment dat se pare că o femeie îi dă peste nas domnului misogin mai sus citat (asta era de aşteptat, nu?).
The Fight Clubber
“Your birth is a mistake you’ll spend your whole life trying to correct.” – Chuck Palahniuk
Chuck Palahniuk se numără şi el printre scriitorii fără o biografie pe web în limba română. O altă asemănare între ceilalţi doi scriitori despre care am postat şi Palahniuk este că şi romanele lui au fost ecranizate şi chiar au avut mare succes. Cea mai cunoscută ecranizare a unui roman de Palahniuk este Fight Club iar următoarea este Choke (Sufocare).
Charles Michael (Chuck) Palahniuk s-a născut pe 21 februarie 1962 în Pasco – Washington. A crescut într-o casă mobilă (rulotă) în apropierea oraşului Burbank – Washington. Părinţii săi au divorţat iar Chuck împreună cu cei trei fraţi a fost crescut de bunici la o mică fermă în Washingtonul de Est.
A studiat la Școala de Jurnalism din cadrul Universităţii din Oregon de unde a absolvit în 1986. În timp ce frecventa cursurile universităţii a lucrat ca stagiar pentru National Public Radio în Oregon. Imediat după absolvire s-a mutat în Portland. După ce a scris o perioada scurtă la ziarul local, a început să lucreze la Freightleiner ca mecanic pentru motoarele diesel – ocupaţie pe care a avut-o până când s-a făcut remarcat că scriitor. În acest timp el a scris manuale de reparaţii pentru camioane şi lucra cu jumătate de normă ca jurnalist. În 1988 renunţă la munca de jurnalist şi incepe să lucreze ca voluntar într-un azil pentru oamenii fără adapost – aici asigura transportul bolnavilor în stare terminală şi îi ducea la şedinţele de terapie în grup. A încetat voluntariatul la moartea unuia dintre bolnavii de care se ataşase.
Palahniuk a devenid de asemenea membrul societăţii Cacophony . Participa regulat la evenimentele societăţii, inclusiv la Santa Rampage – un eveniment anual care includea farse şi beţie. Societatea Cacophony l-a inspirat în scrierile sale atat ficţionale cât şi non-ficţionale: în Fight Club el a folosit societatea Cacophony ca bază pentru proiectul Mayhem.
Cariera
Palahniuk a început să scrie ficţiune în jurul vârstei de 30 de ani. A început să scrie în timp ce participa la un seminar al scriitorului Tom Spanbauer, seminar la care participa pentru a-şi face prieteni noi. Spanbauer a inspirat în mare măsură stilul minimalist a lui Palahniuk. Prima lui carte: „Insomnie: Dacă ai trăi aici, ai fi acasă deja” nu a fost publicată deoarece el era dezamăgit de poveste, însă o parte din ea a fost păstrată si utilizată în Fight Club. Când a încercat să-şi publice următorul roman – „Monştri invizibili”, editorii l-au respins din cauza conţinutului „deranjant”. Asta l-a determinat să înceapă lucrul la următorul său roman şi cel mai cunoscut – Fight Club – pe care l-a scris într-o încercare de a „deranja” şi mai mult editorii care i-au respins primul roman. Palahniuk a scris povestea în timp ce lucra pentru Freightliner . Iniţial a publicat-o ca şi nuvelă (care a devenit mai târziu capitolul 6 al romanului) şi a inclus-o în colecţia „În căutarea fericirii” iar mai apoi a transformat nuvela într-un roman. Contrar aşteptărilor sale, editorii au fost dispuşi să publice cartea. După publicarea ei în prima ediţie a avut recenzii şi critici favorabile, însă nu a fost un succes pentru public.
În 1999, la trei ani de la publicarea lui, romanul Fight Club este ecranizat de regizorul David Fincher . Filmul nu a avut succes in box office (cu toate că în primul weekend de la lansare a fost pe primul loc în box office), însă DVD-ul s-a dovedit a fi un succes. În acelaşi an au fost publicate o variantă revizuită a „Monştrilor invizibili”, romanul „Supravieţuitor” ceea ce a dus la recunoaşterea publică a lui Chuck Palahniuk. Câţiva ani mai târziu publică bestsellerul „Sufocare”. Toate romanele semnate Cuck Palahniuk care au urmat dupa „Sufocare” au reprezentat un succes şi l-au determinat să meargă în turnee cu ocazia cărora să-şi promoveze scrierile şi să citească fragmente din lucrările vechi şi viitoare. Alte romane scrise de Chuck Palahniuk sunt „Cântec de leagăn”, „Jurnal”, „Bântuiţi”, „Spune tuturor”.
În ceea ce priveşte viaţă lui personală, Palahniuk este homosexual şi trăieşte alături de partenerul său „într-o anexă a unei biserici de lângă Vancouver, Wash”.
„Guts” şi leşinuri.
În timpul turneului din anul 2003 Palhniuk a citit o nuvelă numită „Intestine” (o poveste despre accidente ce implicau masturbarea) – ce apare în romanul „Bântuiţi”. Se spune că la un moment dat, în timpul lecturii 40 de persoane au leşinat în timp ce ascultau. Revista Playboy a publicat povestea în martie 2004. Palahniuk le-a mai oferit celor de la Playboy o poveste pentru a o publica însă editorilor li s-a parut că are un conţinut prea deranjant. Palahniuk a continuat să citească nuvela „Intestine” şi în octombrie 2004 a constatat că numărul celor care leşină în timpul lecturii a crescut până la 68. Ultimele astfel de incidente s-au întâmplat în 2007 când la lectura nuvelei „Intestine” au leşinat 5 oameni dintre care unul a leşinat în timp ce încerca să părăseasca sala în care se făcea lectura. Palahniuk nu pare deranjat de aceste incidente şi chiar a raportat că „Intestine” este responsabilă pentru încă 73 de leşinuri – lucru care a determinat o circulaţie pe internet a înregistrărilor scriitorului citind nuvela.
Ecranizări
„Fight Club” a fost de asemenea adaptat pentru un joc video care a fost lansat în 2004 şi care a primit critici negative. Palahniuk a menţionat că lucrează la o adaptare muzicală a romanului împreună cu David Fincher şi Trent Reznor. În filmul lansat în 1999 în rolurile principale apar Brad Pitt, Eduard Norton şi Helena Carter (care a fost declarată cea mai bună actriţă britanică în urma prestaţiei din Fight Club). Fight Club a fost declarat unul dintre cele mai bune filme ale anilor `90 fiind şi nominalizat la Oscar la 4 categorii.
„Choke” o altă ecranizare a unui roman de Palahniuk, a fost lansat în 2008 şi regizat de Clark Gregg . Printre actorii care au jucat în „Choke” se numără Angelica Huston şi Sam Rockwell.
Ca şi părere personală, „Fight Club” mi s-a părut un film foarte bun, însă „Choke” nu m-a impresionat. Cărţi de el nu am citit, însă poate o să am ocazia în viitorul apropiat.
Mai jos sunt câteva imagini cu scriitorul Chuck Palahniuk şi un trailer de la Fight Club – pentru ca merită. Enjoy:)
Chuck Palahniuk se numără şi el printre scriitorii fără o biografie pe web în limba română. O altă asemănare între ceilalţi doi scriitori despre care am postat şi Palahniuk este că şi romanele lui au fost ecranizate şi chiar au avut mare succes. Cea mai cunoscută ecranizare a unui roman de Palahniuk este Fight Club iar următoarea este Choke (Sufocare).
Charles Michael (Chuck) Palahniuk s-a născut pe 21 februarie 1962 în Pasco – Washington. A crescut într-o casă mobilă (rulotă) în apropierea oraşului Burbank – Washington. Părinţii săi au divorţat iar Chuck împreună cu cei trei fraţi a fost crescut de bunici la o mică fermă în Washingtonul de Est.
A studiat la Școala de Jurnalism din cadrul Universităţii din Oregon de unde a absolvit în 1986. În timp ce frecventa cursurile universităţii a lucrat ca stagiar pentru National Public Radio în Oregon. Imediat după absolvire s-a mutat în Portland. După ce a scris o perioada scurtă la ziarul local, a început să lucreze la Freightleiner ca mecanic pentru motoarele diesel – ocupaţie pe care a avut-o până când s-a făcut remarcat că scriitor. În acest timp el a scris manuale de reparaţii pentru camioane şi lucra cu jumătate de normă ca jurnalist. În 1988 renunţă la munca de jurnalist şi incepe să lucreze ca voluntar într-un azil pentru oamenii fără adapost – aici asigura transportul bolnavilor în stare terminală şi îi ducea la şedinţele de terapie în grup. A încetat voluntariatul la moartea unuia dintre bolnavii de care se ataşase.
Palahniuk a devenid de asemenea membrul societăţii Cacophony . Participa regulat la evenimentele societăţii, inclusiv la Santa Rampage – un eveniment anual care includea farse şi beţie. Societatea Cacophony l-a inspirat în scrierile sale atat ficţionale cât şi non-ficţionale: în Fight Club el a folosit societatea Cacophony ca bază pentru proiectul Mayhem.
Cariera
Palahniuk a început să scrie ficţiune în jurul vârstei de 30 de ani. A început să scrie în timp ce participa la un seminar al scriitorului Tom Spanbauer, seminar la care participa pentru a-şi face prieteni noi. Spanbauer a inspirat în mare măsură stilul minimalist a lui Palahniuk. Prima lui carte: „Insomnie: Dacă ai trăi aici, ai fi acasă deja” nu a fost publicată deoarece el era dezamăgit de poveste, însă o parte din ea a fost păstrată si utilizată în Fight Club. Când a încercat să-şi publice următorul roman – „Monştri invizibili”, editorii l-au respins din cauza conţinutului „deranjant”. Asta l-a determinat să înceapă lucrul la următorul său roman şi cel mai cunoscut – Fight Club – pe care l-a scris într-o încercare de a „deranja” şi mai mult editorii care i-au respins primul roman. Palahniuk a scris povestea în timp ce lucra pentru Freightliner . Iniţial a publicat-o ca şi nuvelă (care a devenit mai târziu capitolul 6 al romanului) şi a inclus-o în colecţia „În căutarea fericirii” iar mai apoi a transformat nuvela într-un roman. Contrar aşteptărilor sale, editorii au fost dispuşi să publice cartea. După publicarea ei în prima ediţie a avut recenzii şi critici favorabile, însă nu a fost un succes pentru public.
În 1999, la trei ani de la publicarea lui, romanul Fight Club este ecranizat de regizorul David Fincher . Filmul nu a avut succes in box office (cu toate că în primul weekend de la lansare a fost pe primul loc în box office), însă DVD-ul s-a dovedit a fi un succes. În acelaşi an au fost publicate o variantă revizuită a „Monştrilor invizibili”, romanul „Supravieţuitor” ceea ce a dus la recunoaşterea publică a lui Chuck Palahniuk. Câţiva ani mai târziu publică bestsellerul „Sufocare”. Toate romanele semnate Cuck Palahniuk care au urmat dupa „Sufocare” au reprezentat un succes şi l-au determinat să meargă în turnee cu ocazia cărora să-şi promoveze scrierile şi să citească fragmente din lucrările vechi şi viitoare. Alte romane scrise de Chuck Palahniuk sunt „Cântec de leagăn”, „Jurnal”, „Bântuiţi”, „Spune tuturor”.
În ceea ce priveşte viaţă lui personală, Palahniuk este homosexual şi trăieşte alături de partenerul său „într-o anexă a unei biserici de lângă Vancouver, Wash”.
„Guts” şi leşinuri.
În timpul turneului din anul 2003 Palhniuk a citit o nuvelă numită „Intestine” (o poveste despre accidente ce implicau masturbarea) – ce apare în romanul „Bântuiţi”. Se spune că la un moment dat, în timpul lecturii 40 de persoane au leşinat în timp ce ascultau. Revista Playboy a publicat povestea în martie 2004. Palahniuk le-a mai oferit celor de la Playboy o poveste pentru a o publica însă editorilor li s-a parut că are un conţinut prea deranjant. Palahniuk a continuat să citească nuvela „Intestine” şi în octombrie 2004 a constatat că numărul celor care leşină în timpul lecturii a crescut până la 68. Ultimele astfel de incidente s-au întâmplat în 2007 când la lectura nuvelei „Intestine” au leşinat 5 oameni dintre care unul a leşinat în timp ce încerca să părăseasca sala în care se făcea lectura. Palahniuk nu pare deranjat de aceste incidente şi chiar a raportat că „Intestine” este responsabilă pentru încă 73 de leşinuri – lucru care a determinat o circulaţie pe internet a înregistrărilor scriitorului citind nuvela.
Ecranizări
„Fight Club” a fost de asemenea adaptat pentru un joc video care a fost lansat în 2004 şi care a primit critici negative. Palahniuk a menţionat că lucrează la o adaptare muzicală a romanului împreună cu David Fincher şi Trent Reznor. În filmul lansat în 1999 în rolurile principale apar Brad Pitt, Eduard Norton şi Helena Carter (care a fost declarată cea mai bună actriţă britanică în urma prestaţiei din Fight Club). Fight Club a fost declarat unul dintre cele mai bune filme ale anilor `90 fiind şi nominalizat la Oscar la 4 categorii.
„Choke” o altă ecranizare a unui roman de Palahniuk, a fost lansat în 2008 şi regizat de Clark Gregg . Printre actorii care au jucat în „Choke” se numără Angelica Huston şi Sam Rockwell.
Ca şi părere personală, „Fight Club” mi s-a părut un film foarte bun, însă „Choke” nu m-a impresionat. Cărţi de el nu am citit, însă poate o să am ocazia în viitorul apropiat.
Mai jos sunt câteva imagini cu scriitorul Chuck Palahniuk şi un trailer de la Fight Club – pentru ca merită. Enjoy:)
Ken Kesey
Un alt scriitor despre a cărui viaţă nu am găsit informaţii în limba română este Ken Kesey. Mulţi dintre voi probabil nu aţi auzit de el dar sigur aţi auzit de filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” care este o ecranizare a cărţii cu acelaşi nume scrisă de Kesey.
Ken Kesey s-a născut pe 17 septembrie 1935 în La Junta – Colorado într-o familie de fermieri. În 1946 se mută cu familia în Sprinfield – Oregon unde a absolvit liceul în anul 1953. În 1956 în timp ce frecventa cursurile Universităţii din Oregon, Kesey se căsătoreşte cu Norma Haxby . Cei doi au avut impreuna 3 copii (Jed, Zane, şi Shannon). Kesey mai are un copil (Sunshine) cu Carolyn Adams.
În 1957 îşi finalizează studiile la Școala de Jurnalism din cadrul Universităţii din Oregon cu specializarea vorbire şi comunicare. În 1959 s-a înscris în programul de scriere creativă în cadrul universităţii Stanford.
Experimente cu droguri psihoactive.
În 1959, în timp ce era la Stanford, Kesey s-a oferit să participe la un studiu finanţat de CIA numit Proiectul MKULTRA . Proiectul studia efectele asupra oamenilor a drogurilor psihoactive, în special LSD (în denumire populară „acid”), psilocibină, mescalină, cocaină, AMT, DMT. Kesey a scris eseuri detaliate despre experienţa sa cu aceste droguri, atât pe perioada Proiectului MKULTRA, cât şi în următorii ani cand a experimentat singur. Rolul său de cobai medical l-a inspirat să scrie „Zbor deasupra unui cuib de cuci” în 1962. După succesul înregistrat de romanul său el părăseşte Standford şi se mută în La Honda – California, în zona montană din sudul Californiei.
În această perioadă el îşi petrece timpul dând petrecerile tematice numite „Acid Tests” care implicau muzică (trupa preferată a lui Kesey era Warlocks iar muzica lor era nelipsită de la petrecerile lui), lumini difuze, vopsea fluorescentă, stroboscoape şi alte efecte psihedelice şi bineînţeles – LSD. Despre aceste petreceri a scris Allen Ginsberg în câteva dintre poeziile sale şi de asemenea ele sunt menţionate în „The Electric Kool-Aid Acid Test” de Tom Wolfe şi „Hell’s Angels: The Strange and Terrible Saga of the Outlaw Motorcycle Gangs” de Hunter S. Thompson şi Freewheelin Frank. Se spune că Kesey a experimentat LSD alături de Ringo Starr în 1965 şi că aceste experimente i-au afectat lui Starr performanţa în cadrul legendarei trupe Beatles.
Autobuzul magic.
În 1939, Ken Kesey a cumpărat un autobuz de transport şcolar pe care l-a vopsit în culori vibrante, strălucitoare şi a pornit într-o călatorie dealungul Statelor Unite împreună cu grupul numit Merry Pranksters. Au plecat din La Honda în 1962 la bordul „autobuzului magic” încărcat cu marijuana şi cu LSD . Acoperişul autobuzului reprezenta o scenă muzicală de pe care se auzeau muzică şi discursuri. În iulie ajung la New York unde se unesc cu un alt grup de „pionieri psihedelici”. Deviza „călătorilor” era „You’re either on the bus, or you’re off the bus”
Kesey a fost arestat în 1965 pentru posesie de marijuana. Într-o încercare de a induce în eroare poliţia, el şi-a înscenat sinuciderea punându-şi prietenii să-i abandoneze autobuzul la marginea unui drum stâncos de lângă Eureka iar în autobuz se afla un elaborat bilet de adio. Kesey a fugit in Mexic şi când s-a întors în SUA, 8 luni mai târziu, a fost arestat şi închis pentru 5 luni. După eliberare s-a mutat înapoi la ferma familiei din Pleasent Hill – Oregon, unde şi-a petrecut şi restul vieţii. În 2001, pe 10 noiembrie a murit din cauza diabetului şi a unei tumori la ficat.
Zbor deasupra unui cuib de cuci.
Inspiraţia pentru romanul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a venit în timp ce lucra în tura de noapte (împreună cu Gordon Lish) la Spitalul Veteranilor Menlo Park – spitalul în care se desfăşura proiectul CIA MKULTRA. Acolo, Kesey şi-a petrecut mult timp discutând cu pacienţii în timp ce era sub influenţa drogurilor halucinogene pe care le experimenta voluntar. Kesey nu credea că aceşti pacienţi sunt nebuni, ci că mai degrabă ei au fost marginalizaţi de societate deoarece nu se potriveau cu ideile convenţionale conform cărora oamenii trebuiau să gândească şi să se poarte. Publicat în 1962, romanul a devenit imediat un succes. În 1963 a fost adaptat pentru scena de teatru de către Dale Wasserman. În 1975, regizorul Milos Forman a ecranizat romanul iar filmul a câştigat 5 premii Oscar – Cel mai bun film, Cel mai bun actor în rol principal (Jack Nicholson), Cea mai bună actriţă în rol secundar(Louise Fletcher), Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu adaptat. Kesey iniţial a fost implicat în realizarea filmului, însă a părăsit platoul din cauza unei dispute legate de plata dreptului de ecranizare. Kesey nu a fost de acord cu faptul că filmul, spre deosebire de carte, nu este narat de personajul Chief Bromden şi de asemenea nu a sprijinit acordarea rolului principal lui Jack Nicholson el dorind ca rolul lui Randle McMurphy (personajul principal) să fie interpretat de Gene Hackman.
Eu am văzut filmul şi am citit cartea ulterior. Le recomand pe amândouă, însă cred că filmul este mai digerabil. Acţiunea romanului se desfăşoară la un sanatoriu unde Randle McMurphy credea că a găsit scăparea de la munca silnică la care era condamnat. Experienţa la sanatoriu nu e nici pe departe o cale de scăpare şi în plus de la închisoare poţi să scapi după ce îţi execuţi pedeapsă, pe când de la „nebuni” nu pleci până nu încetezi să mai fii nebun. Naratorul este Chief Bromden (un indian care se preface ca este surd şi este luat ca atare, astfel încât el de fapt aude totul) în carte iar în film nu-mi amintesc să se fi auzit vocea unui narator. Un alt personaj de menţionat este Sora (Șefă) Ratchett – o femeie de gheaţă cu un nume care parcă îţi sugerează răutate. În film rolul ei este jucat de Louise Fletcher (rol pentru care a câştigat Oscarul) şi care i se potriveşte ca o mânuşă. Nu am mai citit nimic altceva scris de el, nici prin librării nu i-am zărit numele pe alte cărţi, însă a mai scris 3 romane: „Sometimes a Great Notion”, „Caverns”, „Sailor Song”, numeroase esee cuprinse în colecţii: „Kesey’s Garage Sale”, „Kesey’s Jail Journal” şi 2 piese de teatru: „The Further Inquiry”, „Twister”.
Mai jos sunt 2 poze cu „Autobuzul magic” şi un filmuleţ cu teoria lui Ken Kesey despre LSD. Enjoy :)
Ken Kesey s-a născut pe 17 septembrie 1935 în La Junta – Colorado într-o familie de fermieri. În 1946 se mută cu familia în Sprinfield – Oregon unde a absolvit liceul în anul 1953. În 1956 în timp ce frecventa cursurile Universităţii din Oregon, Kesey se căsătoreşte cu Norma Haxby . Cei doi au avut impreuna 3 copii (Jed, Zane, şi Shannon). Kesey mai are un copil (Sunshine) cu Carolyn Adams.
În 1957 îşi finalizează studiile la Școala de Jurnalism din cadrul Universităţii din Oregon cu specializarea vorbire şi comunicare. În 1959 s-a înscris în programul de scriere creativă în cadrul universităţii Stanford.
Experimente cu droguri psihoactive.
În 1959, în timp ce era la Stanford, Kesey s-a oferit să participe la un studiu finanţat de CIA numit Proiectul MKULTRA . Proiectul studia efectele asupra oamenilor a drogurilor psihoactive, în special LSD (în denumire populară „acid”), psilocibină, mescalină, cocaină, AMT, DMT. Kesey a scris eseuri detaliate despre experienţa sa cu aceste droguri, atât pe perioada Proiectului MKULTRA, cât şi în următorii ani cand a experimentat singur. Rolul său de cobai medical l-a inspirat să scrie „Zbor deasupra unui cuib de cuci” în 1962. După succesul înregistrat de romanul său el părăseşte Standford şi se mută în La Honda – California, în zona montană din sudul Californiei.
În această perioadă el îşi petrece timpul dând petrecerile tematice numite „Acid Tests” care implicau muzică (trupa preferată a lui Kesey era Warlocks iar muzica lor era nelipsită de la petrecerile lui), lumini difuze, vopsea fluorescentă, stroboscoape şi alte efecte psihedelice şi bineînţeles – LSD. Despre aceste petreceri a scris Allen Ginsberg în câteva dintre poeziile sale şi de asemenea ele sunt menţionate în „The Electric Kool-Aid Acid Test” de Tom Wolfe şi „Hell’s Angels: The Strange and Terrible Saga of the Outlaw Motorcycle Gangs” de Hunter S. Thompson şi Freewheelin Frank. Se spune că Kesey a experimentat LSD alături de Ringo Starr în 1965 şi că aceste experimente i-au afectat lui Starr performanţa în cadrul legendarei trupe Beatles.
Autobuzul magic.
În 1939, Ken Kesey a cumpărat un autobuz de transport şcolar pe care l-a vopsit în culori vibrante, strălucitoare şi a pornit într-o călatorie dealungul Statelor Unite împreună cu grupul numit Merry Pranksters. Au plecat din La Honda în 1962 la bordul „autobuzului magic” încărcat cu marijuana şi cu LSD . Acoperişul autobuzului reprezenta o scenă muzicală de pe care se auzeau muzică şi discursuri. În iulie ajung la New York unde se unesc cu un alt grup de „pionieri psihedelici”. Deviza „călătorilor” era „You’re either on the bus, or you’re off the bus”
Kesey a fost arestat în 1965 pentru posesie de marijuana. Într-o încercare de a induce în eroare poliţia, el şi-a înscenat sinuciderea punându-şi prietenii să-i abandoneze autobuzul la marginea unui drum stâncos de lângă Eureka iar în autobuz se afla un elaborat bilet de adio. Kesey a fugit in Mexic şi când s-a întors în SUA, 8 luni mai târziu, a fost arestat şi închis pentru 5 luni. După eliberare s-a mutat înapoi la ferma familiei din Pleasent Hill – Oregon, unde şi-a petrecut şi restul vieţii. În 2001, pe 10 noiembrie a murit din cauza diabetului şi a unei tumori la ficat.
Zbor deasupra unui cuib de cuci.
Inspiraţia pentru romanul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” a venit în timp ce lucra în tura de noapte (împreună cu Gordon Lish) la Spitalul Veteranilor Menlo Park – spitalul în care se desfăşura proiectul CIA MKULTRA. Acolo, Kesey şi-a petrecut mult timp discutând cu pacienţii în timp ce era sub influenţa drogurilor halucinogene pe care le experimenta voluntar. Kesey nu credea că aceşti pacienţi sunt nebuni, ci că mai degrabă ei au fost marginalizaţi de societate deoarece nu se potriveau cu ideile convenţionale conform cărora oamenii trebuiau să gândească şi să se poarte. Publicat în 1962, romanul a devenit imediat un succes. În 1963 a fost adaptat pentru scena de teatru de către Dale Wasserman. În 1975, regizorul Milos Forman a ecranizat romanul iar filmul a câştigat 5 premii Oscar – Cel mai bun film, Cel mai bun actor în rol principal (Jack Nicholson), Cea mai bună actriţă în rol secundar(Louise Fletcher), Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu adaptat. Kesey iniţial a fost implicat în realizarea filmului, însă a părăsit platoul din cauza unei dispute legate de plata dreptului de ecranizare. Kesey nu a fost de acord cu faptul că filmul, spre deosebire de carte, nu este narat de personajul Chief Bromden şi de asemenea nu a sprijinit acordarea rolului principal lui Jack Nicholson el dorind ca rolul lui Randle McMurphy (personajul principal) să fie interpretat de Gene Hackman.
Eu am văzut filmul şi am citit cartea ulterior. Le recomand pe amândouă, însă cred că filmul este mai digerabil. Acţiunea romanului se desfăşoară la un sanatoriu unde Randle McMurphy credea că a găsit scăparea de la munca silnică la care era condamnat. Experienţa la sanatoriu nu e nici pe departe o cale de scăpare şi în plus de la închisoare poţi să scapi după ce îţi execuţi pedeapsă, pe când de la „nebuni” nu pleci până nu încetezi să mai fii nebun. Naratorul este Chief Bromden (un indian care se preface ca este surd şi este luat ca atare, astfel încât el de fapt aude totul) în carte iar în film nu-mi amintesc să se fi auzit vocea unui narator. Un alt personaj de menţionat este Sora (Șefă) Ratchett – o femeie de gheaţă cu un nume care parcă îţi sugerează răutate. În film rolul ei este jucat de Louise Fletcher (rol pentru care a câştigat Oscarul) şi care i se potriveşte ca o mânuşă. Nu am mai citit nimic altceva scris de el, nici prin librării nu i-am zărit numele pe alte cărţi, însă a mai scris 3 romane: „Sometimes a Great Notion”, „Caverns”, „Sailor Song”, numeroase esee cuprinse în colecţii: „Kesey’s Garage Sale”, „Kesey’s Jail Journal” şi 2 piese de teatru: „The Further Inquiry”, „Twister”.
Mai jos sunt 2 poze cu „Autobuzul magic” şi un filmuleţ cu teoria lui Ken Kesey despre LSD. Enjoy :)
Irvine Welsh
Irvine Welsh – un scriitor a cărui biografie nu se găseşte pe nicio pagina web în limba română, un ilustru necunoscut al google-ului românesc – este autorul unor bestselleruri internaţionale cum ar fi Jeg, Porno, Acid House şi binecunoscutul Trainspotting.
Welsh s-a născut la 27 Septembrie 1958 în Edinburgh, Scoţia într-o familie simplă, fără pretenţii literare sau intelectuale – mama sa era chelneriţă iar tatăl vânzător de covoare. La 16 ani a renunţat la liceu în favoarea unui curs de inginerie electrică. După absolvirea cursului a devenit ucenic la un atelier de reparaţii TV până când un şoc electric l-a convins să se reorienteze spre alte meserii. În 1978 a lăsat Edinburgh pentru a se lansa pe scena punk din Londra, perioadă în care a fost solist şi chitarist în formaţiile The Pubic Lice şi Stairway 13. Au urmat o serie de arestări pentru infracţiuni mărunte iar în final închisoarea cu suspendare pentru distrugerea unui centru comunitar din nordul Londrei fapt ce l-a determinat să-şi schimbe atitudinea. A lucrat pentru Hackney Council în Londra şi a studiat informatica cu sprijinul Manpower Services Commission.
La mijlocul anilor ’80 a lucrat ca speculant imobiliar in Londra de nord. După boom-ul imobiliar din Londra anilor ’80, Welsh s-a intors în Edinburgh unde a lucrat în cadrul consiliului municipal. În acest timp a continuat să studieze la Universitatea Heriot-Watt şi a scris o teză privind egalitatea de oportunităţi pentru femei.
Welsh a făcut mai multe turnee de lectură în întreaga lume şi s-a implicat şi în proiecte de muzică house ca DJ, producător şi promoter.
În anul 1984 s-a căsătorit cu Anne Ansty de care a divorţat în 2003. In iulie 2005 s-a căsătorit cu Beth Quinn – o americană în vârstă de 26 de ani pe care a cunoscut-o în timp ce preda scriere creativă în Chicago. Cu toate că intre cei doi era o diferenţă considerabilă de vârstă, acest lucru i s-a părut neimportant el afirmând: “Nu m-am simţit niciodată legat de vârsta cuiva…Nu m-am gândit niciodata că trebuie să găsesc pe cineva cu câţiva ani mai tânără decât mine”. În prezent locuieşte la Dublin – Irlanda. Într-un interviu pentru The Daily Mail la 7 august 2006, el s-a descris ca fiind “mai degrabă din clasa superioară decât din cea de mijloc. Sunt un domn al timpului liber. Eu scriu. Stau şi mă uit pe fereastra mea care dă în grădină. Îmi plac cărţile. Iubesc densitatea şi complexitatea lui Jane Austen şi George Eliot. Ascult muzică; călătoresc. Pot să mă duc la un festival de film când am chef ”. De asemenea, se descrie ca fiind un monogam: “pare plictisitor, dar este felul meu de a fi”.
Trainspotting & Filth
Dintre cărţile scrise de Irvine Welsh n-am citit decât Trainspotting şi Jeg, iar cea din urmă mi s-a parut extraordinară. Romanul “Jeg” a reuşit să-mi creeze o stare care s-a lungit câteva zile după ce l-am terminat, un roman care mi-a rămas în cap şi o poveste care reuşeşte sa-i dea personajului negativ (negativ până la malefic) o circumstanţă atenuantă, o bunătate prinsă intr-o capsulă de carne rea, rece şi insensibilă. Despre personajul principal din “Jeg” (“Filth” fiind titlul original) Irvin Welsh a declarat: „Decât să inventez un protagonist care să corespundă valorilor mele, am preferat să construiesc unul care mă provocă sau care,în loc să aibă ideile mele, li se opunea cu îndârjire, ca apoi să găsesc un mod prin care să empatizez cu el. Bruce e un duşman prin excelenţă. Urăşte pe toata lumea. Este foarte democratic în privinţa asta. Scorneşte tot felul de metode pentru a-i distruge, a-i sabota şi a-i devora pe cei din jur. E un soi de vampir. Am vrut ca oamenii să înţeleagă de unde i se trage şi de ce se poartă aşa.”
Irvine Welsh s-a bucurat de un succes fulminant odată cu publicarea romanului “Trainspotting” care a fost ecranizat în anul 1996 iar rolul principal (Renton) a fost interpretat de actorul Ewan McGregor. Filmul a fost un real succes, a câştigat numeroase premii şi a fost nominalizat şi la Oscar la categoria “Best Writing, Screenplay Based on Material from Another Medium”. O replică memorabilă din film este chiar monologul de început al personajului Renton: “Choose life. Choose a job. Choose a starter home. Choose dental insurance, leisure wear and matching luggage. Choose your future. But why would anyone want to do a thing like that?”
Welsh s-a născut la 27 Septembrie 1958 în Edinburgh, Scoţia într-o familie simplă, fără pretenţii literare sau intelectuale – mama sa era chelneriţă iar tatăl vânzător de covoare. La 16 ani a renunţat la liceu în favoarea unui curs de inginerie electrică. După absolvirea cursului a devenit ucenic la un atelier de reparaţii TV până când un şoc electric l-a convins să se reorienteze spre alte meserii. În 1978 a lăsat Edinburgh pentru a se lansa pe scena punk din Londra, perioadă în care a fost solist şi chitarist în formaţiile The Pubic Lice şi Stairway 13. Au urmat o serie de arestări pentru infracţiuni mărunte iar în final închisoarea cu suspendare pentru distrugerea unui centru comunitar din nordul Londrei fapt ce l-a determinat să-şi schimbe atitudinea. A lucrat pentru Hackney Council în Londra şi a studiat informatica cu sprijinul Manpower Services Commission.
La mijlocul anilor ’80 a lucrat ca speculant imobiliar in Londra de nord. După boom-ul imobiliar din Londra anilor ’80, Welsh s-a intors în Edinburgh unde a lucrat în cadrul consiliului municipal. În acest timp a continuat să studieze la Universitatea Heriot-Watt şi a scris o teză privind egalitatea de oportunităţi pentru femei.
Welsh a făcut mai multe turnee de lectură în întreaga lume şi s-a implicat şi în proiecte de muzică house ca DJ, producător şi promoter.
În anul 1984 s-a căsătorit cu Anne Ansty de care a divorţat în 2003. In iulie 2005 s-a căsătorit cu Beth Quinn – o americană în vârstă de 26 de ani pe care a cunoscut-o în timp ce preda scriere creativă în Chicago. Cu toate că intre cei doi era o diferenţă considerabilă de vârstă, acest lucru i s-a părut neimportant el afirmând: “Nu m-am simţit niciodată legat de vârsta cuiva…Nu m-am gândit niciodata că trebuie să găsesc pe cineva cu câţiva ani mai tânără decât mine”. În prezent locuieşte la Dublin – Irlanda. Într-un interviu pentru The Daily Mail la 7 august 2006, el s-a descris ca fiind “mai degrabă din clasa superioară decât din cea de mijloc. Sunt un domn al timpului liber. Eu scriu. Stau şi mă uit pe fereastra mea care dă în grădină. Îmi plac cărţile. Iubesc densitatea şi complexitatea lui Jane Austen şi George Eliot. Ascult muzică; călătoresc. Pot să mă duc la un festival de film când am chef ”. De asemenea, se descrie ca fiind un monogam: “pare plictisitor, dar este felul meu de a fi”.
Trainspotting & Filth
Dintre cărţile scrise de Irvine Welsh n-am citit decât Trainspotting şi Jeg, iar cea din urmă mi s-a parut extraordinară. Romanul “Jeg” a reuşit să-mi creeze o stare care s-a lungit câteva zile după ce l-am terminat, un roman care mi-a rămas în cap şi o poveste care reuşeşte sa-i dea personajului negativ (negativ până la malefic) o circumstanţă atenuantă, o bunătate prinsă intr-o capsulă de carne rea, rece şi insensibilă. Despre personajul principal din “Jeg” (“Filth” fiind titlul original) Irvin Welsh a declarat: „Decât să inventez un protagonist care să corespundă valorilor mele, am preferat să construiesc unul care mă provocă sau care,în loc să aibă ideile mele, li se opunea cu îndârjire, ca apoi să găsesc un mod prin care să empatizez cu el. Bruce e un duşman prin excelenţă. Urăşte pe toata lumea. Este foarte democratic în privinţa asta. Scorneşte tot felul de metode pentru a-i distruge, a-i sabota şi a-i devora pe cei din jur. E un soi de vampir. Am vrut ca oamenii să înţeleagă de unde i se trage şi de ce se poartă aşa.”
Irvine Welsh s-a bucurat de un succes fulminant odată cu publicarea romanului “Trainspotting” care a fost ecranizat în anul 1996 iar rolul principal (Renton) a fost interpretat de actorul Ewan McGregor. Filmul a fost un real succes, a câştigat numeroase premii şi a fost nominalizat şi la Oscar la categoria “Best Writing, Screenplay Based on Material from Another Medium”. O replică memorabilă din film este chiar monologul de început al personajului Renton: “Choose life. Choose a job. Choose a starter home. Choose dental insurance, leisure wear and matching luggage. Choose your future. But why would anyone want to do a thing like that?”
Sunetele de după 1 mai
Ca tot tânărul cu poftă de viaţă, am fost de 1 mai la mare. Ca de obicei, am fost in Vama Veche care deşi nu mai e la fel de îmbietoare ca acum 3-4 ani când am fost prima oară, rămâne din punctul meu de vedere o staţiune în care încă nu s-au instalat kitchul obositor, muzica de proastă calitate şi nici marca înregistrata autohtona numită “Cocalar”.
La sfârşitul sejurului de 2 zile mi-am promis ca nu mă mai întorc de 1 mai la mare pentru că am văzut multă lume, muuultă lumea, prea multă lume – concept care atrage după sine multă prostie, multă beţie, multă agresivitate, multe înjurături – cum zicea o cunoştinţă : “Iadul pe pământ”. Marea de anul ăsta nu a avut miros de alge ci de tutun şi bere la pet, nisipul era suportul unui munte de deşeuri care variau de la peturi de bere, la sticle de Jack – ca să se ştie că acolo e loc pentru toată lumea. De pe plajă ziua, marea nu se auzea pentru că era in continuu un trăncănit infernal alcătuit din urlete de beţie, din bârfe între fete şi “muzici” de tot felul, iar seara nu aveam niciun fel de pretenţie să aud marea.
După experienţa de anul ăsta am cam ajuns la concluzia că nu e tocmai ok să faci lucruri doar pentru că “aşa se face” pentru că in situaţia asta toata lumea “face” şi nu mai ai loc să faci şi tu.
O oază de linişte este satul învecinat cu Vama Veche – 2 Mai. Nu ştiu ce a fost in satul ăla de 1 mai dar pe 2 mai dimineaţa plaja arăta foarte bine, erau foarte puţini oameni, era curat şi nu auzeai decât valurile.
Și dacă tot am adus vorba de mare nu pot să nu vă arăt nişte poze absolut superbe cu două sate de pe litoral: 2 Mai şi Vama Veche într-o ipostază în care probabil puţini am avut ocazia să le vedem , adică iarna, cu nămeţi pe plajă şi cu gheaţa în barcă.
La sfârşitul sejurului de 2 zile mi-am promis ca nu mă mai întorc de 1 mai la mare pentru că am văzut multă lume, muuultă lumea, prea multă lume – concept care atrage după sine multă prostie, multă beţie, multă agresivitate, multe înjurături – cum zicea o cunoştinţă : “Iadul pe pământ”. Marea de anul ăsta nu a avut miros de alge ci de tutun şi bere la pet, nisipul era suportul unui munte de deşeuri care variau de la peturi de bere, la sticle de Jack – ca să se ştie că acolo e loc pentru toată lumea. De pe plajă ziua, marea nu se auzea pentru că era in continuu un trăncănit infernal alcătuit din urlete de beţie, din bârfe între fete şi “muzici” de tot felul, iar seara nu aveam niciun fel de pretenţie să aud marea.
După experienţa de anul ăsta am cam ajuns la concluzia că nu e tocmai ok să faci lucruri doar pentru că “aşa se face” pentru că in situaţia asta toata lumea “face” şi nu mai ai loc să faci şi tu.
O oază de linişte este satul învecinat cu Vama Veche – 2 Mai. Nu ştiu ce a fost in satul ăla de 1 mai dar pe 2 mai dimineaţa plaja arăta foarte bine, erau foarte puţini oameni, era curat şi nu auzeai decât valurile.
Și dacă tot am adus vorba de mare nu pot să nu vă arăt nişte poze absolut superbe cu două sate de pe litoral: 2 Mai şi Vama Veche într-o ipostază în care probabil puţini am avut ocazia să le vedem , adică iarna, cu nămeţi pe plajă şi cu gheaţa în barcă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)